Simt in aer cum cerintele zboara. Nerostite de nimeni, sunt evidente si imi zgarie retina. Citesc pe fata celorlalti ce urmaresc ei, cu ce scop se apropie de mine si cum sta defapt treaba.
Tot felul de asteptari au altii de la mine si chiar daca nu mi le zic...le stiu. Bai copii da' la ce vreau eu, nu se gandeste nimeni? Adica...eu sa fac asa incat totul sa fie bine...dar numai eu. Din partea celorlalti eu n-am voie sa am asteptari ca ei sunt scutiti de medic. M-am saturat sa fiu partea amabila, partea care cedeaza si readuce balanta la echilibru. Daca n-as fi eu, balanta s-ar rupe, adica daca as fi eu cum sunt altii, am fi toti la fel...naspa. Deci nu-i bine. Concluzia e ca tre' sa fiu ca mine. Da' niciodata n-am incercat sa par altfel. Imi place cum sunt dar `inamicii` imi stiu slabiciunile si profita de asta.
Sunt satul sa aud plangeri de felul
"de ce tocmai eu" / "de ce mi se intampla numai mie" Aud tot timpul eu, eu si iar eu. Frateee inteleg ca mi's bun ascultator dar nu intotdeauna am chef sa ascult scmiorcaielile sau problemele altora, poate ca nu vreau sa fac ce ar trebui sa fac. Cred ca sunt genul de om caruia ii place provocarea si de-aia cateodata imi asum mai mult decat ar trebui sau mai mult decat pot. Nu e bine asa, mi-e greu sa refuz un om si la fel de greu imi e sa raman indiferent. Stiu ca o situatie nu mai poate fi schimbata dar incerc pana in ultima clipa.
Revenind la ...ei se asteapta... pai sa nu mai astepte ca o sa aiba surprize :|
